Ii privesc de la distanta dar stiu ce se intampla-n interiorul lor.Nu vreau sa ii analizez, dar o fac.Nu ii vad , nu ii aud ,dar le simt oroarea….Inca un morman de vorbe Ie reveneau in minte.Ploua in el, ploua in ea.Se cunosteau dintotdeauna,dar nu se stiau cu adevarat (oare?)
Isi negau prezenta-n ganduri cu o tarie de nestramutat, insa acest lucru revela cu totul altceva…tunetele constiintei lor, una singura,desi erau doi,erau mai puternice decat autocontrolul zeflemitor al unui ucigas in serie…In fond, ei asta erau…ucigasii propriilor simtiri,incercand sa le inabuse cu perne din puf ,dar cu o vointa de plumb…omorau latent si dadeau dovada de un sadism rar intalnit, sadism care nu ai spune ca s-ar putea naste dintr –un sentiment nobil,insa asa era.Isi diluau trecutul,il contopeau cu prezentul si il prelungeau cu viitorul…era asemenea unui genocid mistificator.
Vedeam cum isi sectioneaza fiecare celula, scotand la suprafata tumorile maligne ale inadvertentelor relationale.Strigatul lui de durere, dulce supliciu dar si soapta pentru ea, lanturile care o strangeau incet , extazul lui…tremura de placere vazandu’i umbra mortii proiectata intr’un viitor apropiat…dar totodata era despicat de durerea pierderii instrumentului torturii proprii...caci, oricat ar fi incercat ei sa nege, ea ii auzea strigatul strident si simtea ca asurzeste iar el ar fi vrut sa o elibereze din stransoare.Dar nu….era prea simplu pentru ei sa si dea jos mastile si astfel, ramaneau la statutul de psihofili , de autoflagelare sufleteasca…dar, se iubeau.
S-au jucat prea mult .M-am plictisit de fuga lor de sine prin urmarirea celuilalt.Sunt anosti.Ii iau de pe masuta si ii inchis intr’o cutie, cutia intr-o valiza, valiza intr-un tren, trenul intr-o gara,gara intr-un Univers, Universul in ei…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu