“Desenam uitarea in fiecare clipa si o reconturam cu orice incercare.E oribil ca nu ii poti sterge umbrele.E oribil ca cerneala mintii sa se impregneaza mai tare in ceea c ear fi trebuit sa fie filtrul sentimentelor.E oribil ca imi atrofiaza orice posibilitatea de a mai fi rational.Cedez,Ma sufoc in propria locuinta,care ar fi trebuit sa-mi dea oxigenul necesar sansei la viata si nu sa mi-o fure.Dar nu e nimic…o sa invat sa traiesc si asa.Sugrumat.De ea…”
Asa incepe scrisoarea lui catre alter egoul sau.Stau si ma gandesc deseori daca:oare trebuie sa ne explicitam pe noi insine , pt a ne intelege ceilalti mai bine?Oare trebuie sa ne rupem bariera similititudinii , care ne situeaza pe majoritatea pe soclul obedient al obisnuintei de a nu actiona?Oare ar trebui sa invatam o limba straina pentru a o intelege mai bine pe a noastra?Oare stiti raspunsul la intrebarile astea care se-nlantuie intr-o hora nespectaculoasa si placida a sensului vietii in miez de noapte?Raspunsul este..logic….ca…sa fim seriosi, ar fi banal sa il dezvalui eu acum.Il stiti.Nu’mi place sa ma repet atunci cand nu fac decat sa am de spus ceva, nu de accentuat acel ceva..oricum evident.Il vad din nou.Sta la masa lui , cu lampadarul cantand a foc calin si cu spatele garbovit de ganduri de cenusa arsa si maturata, arsa si maturata, arsa si maturata…Si cand te gandesti ca are doar 20 de ani !Ai zice ca poarta crucea unui condamnat al senilitatii, ca se zbate intre doua notiuni identice,dar cum nu exista similitudine perfecta ci doar pare,el… nu se mai zbate….moare!Nu stie ca il vad murind.Si chiar daca ar sti, nu l-ar interesa.Si chiar daca l-ar interesa, la ce folositor?
Mereu mi-am dorit sa fiu invizibila.Acum am ocazia.Observ…cu infrigurare si rapiditate, el scrie pagini intregi si din cand in cand, se mai opreste pentru a bea o ceasca inmiresmata de cafea, pentru a o varsa din greseala pe birou, pentru a face ordine in superficialitate, pentru a bea chiar si zatul,desi el nu se bea.Pentru a-l digera, pentru a aprecia cu adevarat cafeaua.Revine la munca sa…Lasa foile , dar in schimb, se apuca de pictat.
Ridica setul si imi dezvaluie un chip atat de familiar.Sunt paralizata de autenticitatea creerii unui chip care credeai ca nu exista si poti dovedi ambele variante, dar la un nivel surrealist.Exista pentru ca este creat, investit cu sentinta unui talent chinuitor, care , neinsufletit de sentimentele pictorului , ar fi o jignire la adresa actiunii.M-a creat….la inceput a schitat liniile, care ,desigur,nu l-au multumit si le-a remodelat usor, pana a ajuns la perfectiunea pe care o vroia el.Mi-a daruit ochi verzi si buze mari, nas micut si totusi, in vant, roze in obraji si furtuna in par.M-a creat si totusi…numai sunt ceea ce eram.Ma transform in fiecare zi si uneori nu-mi place,dar…nu ma pot opune. Culorilor nu le pot porunci.Nici pensulilor.Doar pictorului….Dar nu ar avea rost.E demult subjugat de propriile jucarii plastice.
Stiti voi…?Pictorul meu e cam naiv.Crede ca eu nu il vad.Crede ca sunt doar un chip pe o hartie.Orice are suflet.Ar trebui sa o stie mai bine ca mine, doar e cantaretul sublim si extatic al creatiilor boeme.In aparenta.
-De ce nu se odihneste niciodata?
-Pt ca ai muri si tu !
-E generos , nu am ce zice! E generos , dar e in van !
-Te iubeste , de asta nu se odiheste !
-Cum ar putea iubi un contur rece?-Pentru ca doar conturul e rece…
-M-as putea odihni si eu cand s-ar odihni el.Nu se salveaza de el insusi…E cel mai egoist om posibil!La naiba cu presupusa generozitate !
-Nu il intelegi…?!?!?!?!!?!
-Ba da si tocmai de asta, vreau sa il ajut .
-Nu cred ca ai cum !
-Nu cred ca ai cum !
-Ba da…murind !E sg posibilitatea ca sa plece departe de casa sa,departe de lumea cunoscuta…sa lase sa se dezvaluie maiestuozitatea a ceea ce crede ca nu stie.Sa mor ! Da!..
-Te crezi tu generoasa acum !Pictura nerecunoscatoare….Te pretuieste prea mult! Si tu…tu ce faci?Il omori prin moartea ta…
-Te crezi atotstiutoare?
-Nu, dar ar fi o nesabuinta sa mori asa…esti cea mai de prêt comoara a sa.As dori si eu sa ma picteze in fiecare zi ,dar pe mine m-a uitat inramata in coltul asta de camera, unde nu ma vad decat heruvimii imaginatiei mele si dracii reali.
-Iti acord privilegiu meu..Plec..Pa…Adio!
-O sa regreti!
-Nu o sa am cum..o sa fiu deja moarta !
-Asa e!Dar…nu e nimic ce te-ar putea face sa te razgandesti ?
-Nu !Trebuie sa mor eu, ca el sa renasca…ar putea si in starea actuala, dar nu si da seama.Il declansez asa cum o taiere necuvenita a firulul unei bombe, poate avea consecinte catastrofale… -Nu
-Adio!-
Esti sigura?
-Adio!Mooor..azi… Am murit.M-am distrus singura.Un cutremur m-a lovit de peretele dur si m-a proiectat pe podeaua rece si sinistra.Acum va fi fericit….Eram tabloul-obsesie, dar nu m-a iubit niciodata!Ma doare sa imi vad cioburile revarsandu-se in negrul obscur al camerei , ma doare sa ma vad inerta, zacand in degradare….Eram cea mai frumoasa….Adio , creator de identitati!A murit propria-ti moarte.Te rog …renaste !Si a renascut…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu