cum interpretam tacerea?[19 aprilie 2008]

Iti iubesc tacerea

.De fiecare data cand taci, iti aud cuvintele nespuse.Uneori,te baga in ceata, desi afara e un cer senin, iti lasa loc de dubii,iti croieste un liant cu imaginatia, te face sa te racordezi la ea si sa devii dependent iar uneori, exista doar pentru a exprima necuvintele, ceea ce nu avem curaj sa spunem sau mai bine zis, nu vrem sa avem curaj sa spunem.

Tacerea e mult mai sugestiva.Paradoxal,dar nu e pentru oamenii ancorati in tacere,ci pentrui cei care se simt nevoiti sa vorbeasca mai tot timpul, dar care nu abereaza ,ci stiu, in majoritatea timpului. ca au ceva de spus.Tacerea se naste intr-o clipa, dar nu moare niciodata.Traieste vesnic in noi si e accesibila oricui,dar inteleasa cu adevarat de foarte putini.Ea ne fugareste pe toti, dar se pare ca suntem foarte buni alergatori in majoritatea timpului.Tacerea e ambivalenta; uneori o binecuvantare pentru cei care nu se tem de cuvinte si le cunosc semnificatia, dar un supliciu pentru cei obisnuiti cu ea ,pentru cei care prefera sa se lase acoperiti de masca rutinei.

Taci, te rog!dar totusi....Ce-ti spune tacerea mea?

pictura[natura abstracta][07 aprilie 2008]

“Desenam uitarea in fiecare clipa si o reconturam cu orice incercare.E oribil ca nu ii poti sterge umbrele.E oribil ca cerneala mintii sa se impregneaza mai tare in ceea c ear fi trebuit sa fie filtrul sentimentelor.E oribil ca imi atrofiaza orice posibilitatea de a mai fi rational.Cedez,Ma sufoc in propria locuinta,care ar fi trebuit sa-mi dea oxigenul necesar sansei la viata si nu sa mi-o fure.Dar nu e nimic…o sa invat sa traiesc si asa.Sugrumat.De ea…”

Asa incepe scrisoarea lui catre alter egoul sau.Stau si ma gandesc deseori daca:oare trebuie sa ne explicitam pe noi insine , pt a ne intelege ceilalti mai bine?Oare trebuie sa ne rupem bariera similititudinii , care ne situeaza pe majoritatea pe soclul obedient al obisnuintei de a nu actiona?Oare ar trebui sa invatam o limba straina pentru a o intelege mai bine pe a noastra?Oare stiti raspunsul la intrebarile astea care se-nlantuie intr-o hora nespectaculoasa si placida a sensului vietii in miez de noapte?Raspunsul este..logic….ca…sa fim seriosi, ar fi banal sa il dezvalui eu acum.Il stiti.Nu’mi place sa ma repet atunci cand nu fac decat sa am de spus ceva, nu de accentuat acel ceva..oricum evident.Il vad din nou.Sta la masa lui , cu lampadarul cantand a foc calin si cu spatele garbovit de ganduri de cenusa arsa si maturata, arsa si maturata, arsa si maturata…Si cand te gandesti ca are doar 20 de ani !Ai zice ca poarta crucea unui condamnat al senilitatii, ca se zbate intre doua notiuni identice,dar cum nu exista similitudine perfecta ci doar pare,el… nu se mai zbate….moare!Nu stie ca il vad murind.Si chiar daca ar sti, nu l-ar interesa.Si chiar daca l-ar interesa, la ce folositor?

Mereu mi-am dorit sa fiu invizibila.Acum am ocazia.Observ…cu infrigurare si rapiditate, el scrie pagini intregi si din cand in cand, se mai opreste pentru a bea o ceasca inmiresmata de cafea, pentru a o varsa din greseala pe birou, pentru a face ordine in superficialitate, pentru a bea chiar si zatul,desi el nu se bea.Pentru a-l digera, pentru a aprecia cu adevarat cafeaua.Revine la munca sa…Lasa foile , dar in schimb, se apuca de pictat.

Ridica setul si imi dezvaluie un chip atat de familiar.Sunt paralizata de autenticitatea creerii unui chip care credeai ca nu exista si poti dovedi ambele variante, dar la un nivel surrealist.Exista pentru ca este creat, investit cu sentinta unui talent chinuitor, care , neinsufletit de sentimentele pictorului , ar fi o jignire la adresa actiunii.M-a creat….la inceput a schitat liniile, care ,desigur,nu l-au multumit si le-a remodelat usor, pana a ajuns la perfectiunea pe care o vroia el.Mi-a daruit ochi verzi si buze mari, nas micut si totusi, in vant, roze in obraji si furtuna in par.M-a creat si totusi…numai sunt ceea ce eram.Ma transform in fiecare zi si uneori nu-mi place,dar…nu ma pot opune. Culorilor nu le pot porunci.Nici pensulilor.Doar pictorului….Dar nu ar avea rost.E demult subjugat de propriile jucarii plastice.

Stiti voi…?Pictorul meu e cam naiv.Crede ca eu nu il vad.Crede ca sunt doar un chip pe o hartie.Orice are suflet.Ar trebui sa o stie mai bine ca mine, doar e cantaretul sublim si extatic al creatiilor boeme.In aparenta.

-De ce nu se odihneste niciodata?

-Pt ca ai muri si tu !

-E generos , nu am ce zice! E generos , dar e in van !

-Te iubeste , de asta nu se odiheste !

-Cum ar putea iubi un contur rece?-Pentru ca doar conturul e rece…

-M-as putea odihni si eu cand s-ar odihni el.Nu se salveaza de el insusi…E cel mai egoist om posibil!La naiba cu presupusa generozitate !

-Nu il intelegi…?!?!?!?!!?!

-Ba da si tocmai de asta, vreau sa il ajut .
-Nu cred ca ai cum !

-Ba da…murind !E sg posibilitatea ca sa plece departe de casa sa,departe de lumea cunoscuta…sa lase sa se dezvaluie maiestuozitatea a ceea ce crede ca nu stie.Sa mor ! Da!..

-Te crezi tu generoasa acum !Pictura nerecunoscatoare….Te pretuieste prea mult! Si tu…tu ce faci?Il omori prin moartea ta…

-Te crezi atotstiutoare?

-Nu, dar ar fi o nesabuinta sa mori asa…esti cea mai de prêt comoara a sa.As dori si eu sa ma picteze in fiecare zi ,dar pe mine m-a uitat inramata in coltul asta de camera, unde nu ma vad decat heruvimii imaginatiei mele si dracii reali.

-Iti acord privilegiu meu..Plec..Pa…Adio!

-O sa regreti!

-Nu o sa am cum..o sa fiu deja moarta !

-Asa e!Dar…nu e nimic ce te-ar putea face sa te razgandesti ?

-Nu !Trebuie sa mor eu, ca el sa renasca…ar putea si in starea actuala, dar nu si da seama.Il declansez asa cum o taiere necuvenita a firulul unei bombe, poate avea consecinte catastrofale… -Nu

-Adio!-

Esti sigura?

-Adio!Mooor..azi… Am murit.M-am distrus singura.Un cutremur m-a lovit de peretele dur si m-a proiectat pe podeaua rece si sinistra.Acum va fi fericit….Eram tabloul-obsesie, dar nu m-a iubit niciodata!Ma doare sa imi vad cioburile revarsandu-se in negrul obscur al camerei , ma doare sa ma vad inerta, zacand in degradare….Eram cea mai frumoasa….Adio , creator de identitati!A murit propria-ti moarte.Te rog …renaste !Si a renascut…

papuselul roz [24 feb 08]

Il vezi pe strada.Are un mers efeminat, o sapca multicolora, o geanta roz pe o parte si adidasi asortati.Visul lui este sa aiba o masina ciclam.Te priveste de sus si nu pentru ca ar fi superior ci pentru ca nu a invatat sa si coboara ochii.La vederea oricarei mimoze imbracata ....imbracata am spus? Ma scuzati, semiimbracata multicolor , se extaziaza complet si ii arunca un zambet sclipitor de gigolo americano.Nu stie sa o salute , dar compenseaza prin a spune cu toate delicatetea de care este capabil(adica aia inexistenta):”Papushe, bem o cafea?”.Este foarte subtil.Diafan ca o basculanta, capabil de incursiuni in vasta cultura universala( haine prefacute de firma,adica deh, stie unde sa le gaseasca-e si asta o arta; ultimele hituri comerciala-puncte de suspans....si alte chestiuni delicate ,pe care le stie, dar refuza sa le discute...pt ca deja s-a plictisit de ele...ma scuzati, simt nevoia sa tusesc...) el , reprezinta,visul oricarei....la naiba, nu reprezinta ...chiar este....al cui, nu stim.Eu una, nici nu vreau sa aflu.E baiatul care isi neaga preferintele anterioare, modelandu-se dupa prietenii si de ce nu, preastimatele sale iubiri efemere.Extremist, e capabil de orice pt a obtine stima noilor sai amicii.Sunt noi in permanenta pt ca ii place sa diversifice.Nu a luptat niciodata impotriva curentului.Ba din contra, se adapteaza din mers oricarei schimbari.Adaptibilitatea e f buna, dar atunci cand e autentica.Din nou papuselul.Exemplarul asta, asa cum va asteptati (sau nu) e capabil de mari sentimente.Se ataseaza profund de un bigmen sau de un tricou.La naiba, chiar si de frumoasa sa geanta...pff,il invidiez.Papuselul asta gheis, in arhetipul a carui denumire am desemnat-o deja sau daca nu, o intelegeti printre randuri,e foarte inteligent.Vreau sa spun ca a trecut clasa.Astazi afli ca e la un liceu, maine deja si-a schimbat si orasul.Pacat ca nu isi tine minte propriile minciuni.Ar putea, din bun-simt fata de propria persoana,scuzati...bomboana,sa iti noteze perlele ca sa le mentina in continuare.Ii place sa se considere f atractiv.Ce e ciudat, ilar si totodata grotesc este ca nu e singurul care face asta.Zeci de „papushele” ii confirma impresia.Macar de ar fi dragut, ar zice’o pe bune, dar nici macar nu e! Hehe, sunt cam perimata in gandire.Am uitat ca el e cool, e sexy, e ademenitor...ca o sperietoare de ciori....E fals, daca deja nu v-ati prins.Tocmai prin profunzimea si adeziunea prezentata fata de fiecare perioada din viata sa.Cum poate trai atat de deplin fiecare etapa?Ar insemna ca e mai plin de viata ca toata planeta la un loc.Nu ma refer la o persoana anume daca inca n-ati observat.Ar fi fost ideal sa exista numai un exemplar din aceasta specie( care se multiplica cu viteza sunetelui ) , ci la toti cei care se incadreaza in categoria asta.Nu mi place sa ordonez oamenii,mi se pare tipicara faza, lipsita de originalitate si deci, si de haos...dar, in cazul acesta am facut o exceptie...ce nu fac eu pt papuselul roz.Nu conteaza daca, s ar imbraca in roz, dar ar demonstra ca inteligenta sa nu se reduce la deosebirea nuantei de roz pal de roz aprins.Insa....nu o face.Nu a facut-o pana acum si nici nu cred ca o sa faca asta prea curand.Orice ar fi, eu ii multumesc ca exista.A fost muza mea...arhetipul asta ,simbioza perfecta intre comic, superficialitate si penibil...si sper ca de ziua lui, indiferent cand va fi aia, va primi un desteptator...ca sa se trezeasca din ....starea asta.

transport[18 feb 2008]

Urasc sa aleg. E cel mai greu lucru posibil , mai ales avand in vedere ca sunt limitata in permanenta de principiile mele etice.Imi doresc sa le ingrop undeva, in adancul constiintei si sa le las pierdute in negura senilitatii temporale.Ce presupune o alegere ?Foarte multe.Se zice ca e bine sa faci ceea ce e mai bine pentru tine, insa ca o ironie a sortii, ce am afirmat ar fi echivalent cu neglijarea sentimentelor celorlalti.Alegerile bune sunt facute pt oamenii egoisti. Doar ocazional cele bune sunt si cele care nu ii ranesc pe ceilalti.O fericita intamplare…Alegerile te fac sa vrei sa opresti timpul in loc pentru ca nu stii care este drumul cel mai scurt.Dar daca nu te grabesti?Daca vrei sa te plimbi, sa adulmeci mirosul prevestitor de primavara, daca vrei sa te joci cu zapada sufleteasca , usoara si diafana , dar care dispare cu viteza topirii unui fulg?Asadar, vrei drumul mai lung, dar mai incantator si renunti la cel scurt si anevoios?La cel pe care il crezi scurt mai bine zis…Al treilea drum mare ar fi poate , evadarea perfecta ….sau poate ar trebui sa merg pe una din cararile alea ascunse privitorului, dar pline de surprize, indiferent de amplitudinea lor.Urasc sa aleg .Nu pentru ca sunt indecisa ci pentru ca ma gandesc prea mult la trairile celorlalti.Si pentru ca ma tenteaza ambele drumuri si as vrea sa le descopar pe ambele.
In momentul asta, vreau un avion….desi stiu ca tot unul din drumurile, fie ele descoperite sau din contra, nedescoperite, voi alege...stiu...

peregrinarile iubirii[2 feb 2008]

Un parc, aceeasi carare, aceiasi 2 tineri(indiferent de varsta, caci cel care are sentimente frumoase va fi tanar mereu…iar povestea se repeat la nesfarsit..)……dar 2 personalitati intr-o confruntare asidua a iubirii.
Iubirea, ideal irelevant pentru sceptici si filozofi ,este totusi una din temele cele mai vehiculate’n operele lor.In jurul iubirii, de ce sa nu recunoastem graviteaza cele mai multe notiuni.Si totusi ,ceea ce vreau a zic este ca, desi o neaga, o afirma, o preschimba-n vaste culori ale eului,o mortifica sufleteste si psihologic,o lichefiaza , ei, au cunoscut, cel mai bine iubirea.Cum altfel ai putea sa construiesti o teorie atat de vasta asupra unui sentiment atat de complex,daca nu ai simtit, analizat, sectionat fiecare atom, fie el si indivizibil si corelat si comparat cu experientele altora propriile elucubratii sentimentale?
De altfel, daca citesti o carte in care sunt analizate trairile afective ale oamenilor,daca nu ai simtit macar a mia parte din ceea ce este relatat, acea documentare este nula.Ceea ce citesti in carte, daca se confrunta cu un moment din viata personala, iti trezeste un sentiment de familiaritate si astfel, unul de simpatie fata de scriitor.De fapt tu nu citesti o simpla carte, ci te citesti pe tine;iti pui pe tapet memoria afectiva si o diseci cu o precizie de chirurg.Eu , personal ,urasc operatiile, dar nu le evit niciodata.
Ce e iubirea?Mediocritate as spune, rapusa de primul impuls logic al unei gandiri clare si introspective.Absurd, nu? …..la prima vedere!Mediocra pentru ca mai intai descoperi acea persoana,te bucuri in fiecare zi de cuvinte, idei ,intalniri, fiori ,iar cand nu reusesti sa o vezi ,sa ii spui ceva,orice, esti dezamagit…pana data viitoare cand te chinui sa lungesti firul acela ,un fel de barometru al rezultatelor “eforturilor” tale.Nu dupa mult timp descoperi ca prezenta ei iti este absolute necesara ..si vrei mai mult.Incepeti un drum impreuna, un drum despre care crezi ca e previzibil, insa cu cat inaintezi iti dai seama ca nu este asa.De ce? Direct proportional cu masura in care incepi sa cunosti persoana de langa tine,te obisnuiesti cu comportamentul,rationamentul si cu ea , cu atat de mult, de fapt, te indepartezi de ea.Din nou, de ce ?Pentru ca suntem imprevizibili.
Noi, oamenii,ne subestimam, incercand sa ne autoproclamam clarvazatori de gesturi, sentimente si ideologii.Un fapt total neasteptat ne bulverseaza, ne schimba existenta de pana atunci, ne paralizeaza utopiile…Si iata cum de la stadiul de adorare, muza se preschimba-n monstru ….Desi inca stii ca o iubesti si suferi pt ea, o arunci in mocirlele de noroi ale constiintei,dar pentru a nu fi singur, te duci si tu cu ea.E etapa agoniei, pe care o prelungesti pentru ca ,desi doare, ea e inca acolo, in mintea ta, mai prezenta ca niciodata (ea-persoana).Momentul in care reusesti sa treci peste acest noian de melancolie difuza e acela cand te plictisesti de propriile-ti lamentari si iti dai seama ca, desi va ramane acolo, macar a suta parte din iubirea pentru acea persoana(indiferent ca e vb de iubit/iubita, frate/sora, prieten/prietena etc), trebuie sa umpli restul de 99%....trebuie sa te detasezi de tine mai intai, ca sa te detasezi si de “subiect”…Vei reusi….nimic nu e imposibil.
De cele mai multe ori, iubirea e ancorata in temporalitate,chiar daca va ramane ceva in urma ei, mai mult sau mai putin marcant.…. iubirea desi e,poate, un sentiment mediocru si, sigur, complex , e cel mai nobil din toate…

cafea de imaginatie[27 ianuarie 2008]

E trecut de 2 noaptea..Inca mai am cana de ness in fata; imi zambeste enigmatic si ma imbie sa o termin.O sa ii fac pe plac..Satula de banalitatea oferita de aceasta zi, incerc sa-I fac un film mintal…seara,ceai in oras,discutii , rasete, plimbati pe strada in cautarea unui alt loc de pierdere a timpului,puburi pline ochi…si in continua cautare, in intrebarile care ne erau adresate, imi reveneau in minte franturi dintr’un cantec mult prea bine cunoscut “sunt pierdut, nu stiu unde sa apuc”…revin in planul realitatii,aud parti din conversatii dar nu le percep …nu vreau…aveam chef sa visez si cu asta am remontat o realitate devenita acum amintire…”dar nu vezi ca este doar iluzia” imi revine in minte….aproape ca nu ma mai gandesc la versuri, ci la linia melodica, intocmai geamana auzului meu.

Vad in liniile de traversare vaste povesti…cati nu au traversat pe acolo si si au imprastiat clipe de istorie ?cate cuvinte nu s-au pierdut in pulberea timpului?cum e cand imparti strada cu straini si ii privesti cu un dezinteres maxim, insa ai putea sa descoperi un om deplin sau din contra, privirea iti este tintuita asupra cuiva, nevazut in viata ta, si totusi pe care ,ai fi putut sa il cunosti in alta dimensiune,daca exista….sau pe care il vei cunoaste,desi e doar un simplu pion pe o tabla mult prea mare a neprevazutului redutabil. Expresii si masti ne infasoara viata intr’un giulgiu de imortalitatea a imaginatie,aflata la randul ei intr’o inexorabila realitate personala, mai mult sau mai putin tangenta celei universale.

Viata e o fotografie vie..se stie ca din foarte multe poze, supuse vitezei, putem face in filmulet …nu degeaba ochiul e asemenea aparatului de fotografiat .Viteza luminii ne ataseaza pozele realitatii intr’un film regizat de aleatori actori de cele mai multe ori…cum altfel am putea explica ca in intuneric deplin, nu vedem nimic?...Absenta luminii ne lasa fara filme.Singura posibilitate ar fi ca in obscuritate sa folosim flashul, ca proiectie a imaginatiei.Din acest motiv banuiesc ca vedem uneori lucruri acolo unde nu sunt sau din contra, neglijam aspecte foarte importante , prefereand sa simtim prezenta absentei lor.

Nu imi este somn, insa simt ca lipsa coerentei mele imaginative ar vrea sa doarma putin…asa ca, am sa termin de tot cana asta de iluzii cu iz de cafea si frisca si o sa incep alta, insa intr’o alta realitate…

Marionete [ 26 ianuarie 2008]

Ii privesc de la distanta dar stiu ce se intampla-n interiorul lor.Nu vreau sa ii analizez, dar o fac.Nu ii vad , nu ii aud ,dar le simt oroarea….Inca un morman de vorbe Ie reveneau in minte.Ploua in el, ploua in ea.Se cunosteau dintotdeauna,dar nu se stiau cu adevarat (oare?)

Isi negau prezenta-n ganduri cu o tarie de nestramutat, insa acest lucru revela cu totul altceva…tunetele constiintei lor, una singura,desi erau doi,erau mai puternice decat autocontrolul zeflemitor al unui ucigas in serie…In fond, ei asta erau…ucigasii propriilor simtiri,incercand sa le inabuse cu perne din puf ,dar cu o vointa de plumb…omorau latent si dadeau dovada de un sadism rar intalnit, sadism care nu ai spune ca s-ar putea naste dintr –un sentiment nobil,insa asa era.Isi diluau trecutul,il contopeau cu prezentul si il prelungeau cu viitorul…era asemenea unui genocid mistificator.

Vedeam cum isi sectioneaza fiecare celula, scotand la suprafata tumorile maligne ale inadvertentelor relationale.Strigatul lui de durere, dulce supliciu dar si soapta pentru ea, lanturile care o strangeau incet , extazul lui…tremura de placere vazandu’i umbra mortii proiectata intr’un viitor apropiat…dar totodata era despicat de durerea pierderii instrumentului torturii proprii...caci, oricat ar fi incercat ei sa nege, ea ii auzea strigatul strident si simtea ca asurzeste iar el ar fi vrut sa o elibereze din stransoare.Dar nu….era prea simplu pentru ei sa si dea jos mastile si astfel, ramaneau la statutul de psihofili , de autoflagelare sufleteasca…dar, se iubeau.

S-au jucat prea mult .M-am plictisit de fuga lor de sine prin urmarirea celuilalt.Sunt anosti.Ii iau de pe masuta si ii inchis intr’o cutie, cutia intr-o valiza, valiza intr-un tren, trenul intr-o gara,gara intr-un Univers, Universul in ei…

"Nu e de vanzare"

Pianul e asemenea sufletului uman... capabil de cele mai frumoase cantece dar si de cele mai distorsionate, capabil sa te hipnotizeze prin sunetele sale care se contureaza trepidant in mintea umana, dar si sa te indeparteze ptr ca iti place prea mult sa canti la el.Ciudat ,nu?

Dar ce se intampla atunci cand nu canti la pianul tau?E un pian interesant,de buna calitate,mai nou si mai frumos ca al tau, insa nu il poti cumpara…cineva iti interzice.Acel cineva e chiar proprietarul.”Nu e de vanzare” auzi o voce rasunand din nou si din nou pe cortexul tau… "Nu e de vanzare… Nu e de vanzare"… "As vrea totusi sa il cumpar"… "Nu e de vanzare"…. E un cerc vicios, in care folosesti toata forta persuasiva pentru a avea bunul dorit,un cerc, in care, in cea mai fericita ipostaza, te intorci de unde ai plecat.

Ce altceva se mai poate intampla?Sa ramai blocat, sa uiti sa iesi din acest cerc si sa-l parcurgi la nesfarsit insa ceea ce este mai rau ,e sa nu explorezi interiorul sau… Poti sa canti la pianul meu,dar numai pana cand o sa pot vreau din nou eu… Si te gandesti naiv…:”stii , am putea sa cantam impreuna!” Uitam un mic amanunt totusi:vremea naivitatilor a trecut.

Insa nici faptul ca pianul acela nu este al tau,nici faptul ca iti place obsesiv sa canti , nici faptul ca , uneori, incepi cantecul gresit sau il sfarsesti in graba,precipitand, astfel,unele sunete, nici faptul ca auditoriul nu mai are rabdare ,nu te vor face sa uiti ca singurul pian care-ti apartine’n totalitate, cu care esti familiarizat a fost, este si va fi al tau… Chiar daca,din cand in cand, iti vor reveni in minte ,aluzive….vorbele:“Nu e de vanzare!”

gone for a while

Nici nu imi incepusem bine blogul si am fugit asemenea unei frunze purtate de vantul tomnatic.
De ce?Nu stiu!Poate nu am vrut sa vada prea multa lume ceea ce scriu,desi deseori ma simt bine cand se intampla asta,poate mi-am dorit sa nu diminuez misterul ce tind sa cred ca ma insoteste.Nu-mi place sa se stie totul despre mine."Less is more " imi place sa cred si viata mi-a dovedit, ca asa este, de cele mai multe ori.Oricum...voi incerca sa reactualizez putin blogul, postand data catorva insemnari, pe care le voi posta in aceasta seara.